Ne-am întrebat de multe ori de ce avem nevoie să ne protejeze alții, când putem să ne apărăm singuri de efectele neplăcute ale unor evenimente din viață. Din păcate, nu totdeauna reușim însă să facem acest lucru. Pur și simplu pentru că viața este imprevizibilă, iar evenimentele din viața noastră sunt câteodată neașteptate.
Printre primele forme de dezvoltare a pieței financiare se regăsește nevoia naturală a oamenilor de a se asigura, de a crea o formă de ajutor reciproc într-o societate umană. Încă din antichitate, oamenii au creat sisteme în care comunitatea venea în sprijinul unuia dintre membrii săi, ajutându-l să recupereze dauna suferită. Babilonienii au fost primul popor care a stabilit statutul asigurărilor, în 1750 î.e.n. în celebrul Cod al lui Hammurabi. Dezvoltarea flotei maritime aducea babilonienilor resurse bogate din comerțul maritim. Dar furtunile și pirații de la acea vreme erau riscuri pe care nu le puteau prevedea și, de multe ori, puteau produce pierderi însemnate. Negustorii babilonieni plăteau o sumă de bani adițională celor care le finanțau transportul pentru ca, în cazul în care transportul nu ajungea la destinație, să nu mai fie nevoiți să plătească împrumutul luat. Practic, această primă de formă de asigurare avea în vedere furtul și paguba produsă de furtună.
Fondurile mutuale destinate asigurărilor au continuat să se dezvolte în istorie, odată cu nevoia comunităților de a înlătura sau de a repara efectele unor evenimente. Astfel, au apărut asigurările de viață care sprijineau pierderea unui membru al familiei, asigurările medicale care sprijineau lucrătorii în caz că aceștia se accidentau și nu mai puteau munci, asigurările de locuințe. Cea mai apropiată formă a asigurărilor așa cum le cunoaștem astăzi sunt acestea din urmă.
Nevoia de a avea o asigurare de locuință a apărut în anul 1666, odată cu marele incendiu al Londrei. Într-o perioadă în care casele erau construite din lemn, străzile erau înguste, cu case apropiate și fără a avea la dispoziție un sistem de asigurare a apei ușor de folosit, nevoia de siguranță și-a făcut apariția, incendiile fiind dese și severe. Acoperișurile de paie ardeau repede și nu puteau fi înlocuite decât de altele tot din paie. Iar locuințele erau încălzite cu foc în vatră sau șemineu, ceea ce făcea ca focul să fie greu de controlat peste noapte. În plus, lumina în casă era dată de lumânări. Focul a pornit într-o dimineață de la o brutărie și s-a răspândit rapid, ajutat de vânt, cuprinzând și roata imensă de lemn de pe Tamisa care furniza apă orașului. Gălețile de apă nu au fost suficiente pentru a domoli incendiul și, în cele 5 zile cât a durat focul, au fost distruse peste 13.000 de locuințe, un număr impresionant la acea vreme. Doar intervenția marinei engleze, care a distrus clădirile alăturate focului pentru a izola răspândirea lui, a permis oprirea dezastrului.
Dar în urma sa, focul a lăsat Londra în ruine. Pentru a preveni producerea unor evenimente similare, mai multe legi au fost date. Astfel, fiecare cartier de case trebuia să aibă 800 de găleți și 50 de scări. Fiecare casă trebuia să aibă câte o găleată, iar locuitorii trebuiau să participe la brigada de stingere a focului, ce organiza acțiuni de transport al găleților cu apă. Dar cea mai importantă măsură de protecție adoptată a fost crearea unui fond de colectare a indemnizațiilor ce urmau a fi folosite pentru reconstrucție în cazul unui incendiu.
Primul birou de asigurare a locuinței împotriva incendiului a fost deschis de Nicholas Barbon. Doctor englez de succes și economist cu o avere impresionantă, Nicholas Barbon s-a implicat în reconstrucția Londrei. După ce urmările focului au fost înlăturate, nevoia de a-și proteja bunurile a condus la deschiderea societății de asigurare într-un mic birou în spatele bursei de mărfuri din Londra. Precum echipele de pompieri de astăzi, societatea intervenea cu propriile brigăzi de stingere a incendiului la casele asigurate, iar apoi reconstruia părțile afectate ale casei.
Ideea unei societăți de asigurare împotriva incendiului a fost promovată în SUA de Benjamin Franklin, care a înființat un birou de asigurări în Philadelphia în 1751. Membrii societății de asigurări au stabilit ca fiecare dintre ei să participe cu o sumă egală, numită contribuție, care urma să fie folosită în cazul în care unul dintre ei suferea o pierdere cauzată de un incendiu. La început, societatea a avut 70 de membrii, dar în primul an de funcționare, alte 143 de polițe de asigurare au fost emise, valabile pentru o perioadă de 7 ani.
La un interval scurt de timp, în România este fondată în 1744 prima societate de asigurări – Casa de incendiu de la Braşov, prin asocierea mai multor societăți mutuale. Astfel, atunci când se producea un incendiu și casele erau distruse, întreaga comunitate participa la reconstrucția locuințelor.
De ce am recapitulat această filă de istorie? Pentru a reține că asigurarea este un produs financiar izvorât din nevoia oamenilor de a se proteja și de a participa împreună la viața comunității și la reconstrucția ulterioară producerii unui eveniment nefericit. Istoria ne învață că împreună se pot depăși momentele grele și tot împreună suportăm mai ușor costurile. Am ales să vă povestesc în acest articol despre începutul asigurărilor, așa cum le cunoaștem azi, deoarece sunt o parte importantă a vieții noastre și este important ca voi, copii, să înțelegeți și să cunoașteți aceste instrumente, pentru a le folosi înțelept atunci când veți crește mari!