Piața de capital

Piața de capital este termenul general folosit pentru a desemna piața în cadrul căreia sunt vândute și cumpărate instrumente financiare, incluzând toate entitățile și operațiunile care susțin aceste procese, putând fi asociată cu o gamă variată de produse și servicii din sfera finanțelor și a investițiilor. Investițiile presupun așteptarea din partea investitorului a unei multiplicări a sumelor (prin dobânzi, dividende, diferențe de prețuri etc.), spre diferență de economisirea lor, care reprezintă doar păstrarea banilor.

În România, piața de capital include piețele de instrumente financiare și instituțiile specifice acestora (de exemplu, societățile de servicii de investiții financiare – SSIF, emitenții etc.), operațiunile (de exemplu, serviciile de investiții financiare, ofertele publice etc.), precum și organismele de plasament colectiv (de exemplu, fondurile de investiții). Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) este autoritatea de reglementare și supraveghere a pieței de capital autohtone.

Piața de capital este locul în care se întâlnește cererea și oferta de capital (nevoia de finanțare a companiilor cu disponibilitățile bănești ale populației sau nevoia și disponibilitățile bănești ale diferiților investitori). Piața primară reprezintă acel segment al pieței de capital în care sunt puse la dispoziția investitorilor noile emisiuni de instrumente financiare. Societățile comerciale, guvernul sau instituțiile din sectorul public, în calitate de emitent de instrumente financiare, pot obține finanțare prin vânzarea de noi instrumente financiare. Piața secundară reprezintă piața în care se tranzacționează de către investitori instrumentele financiare deja emise, fiind locul în care aceștia își pot valorifica investițiile.

Instrumentele financiare tranzacționate pe piața de capital pot fi cumpărate în scopul obținerii de profituri viitoare. Trebuie însă să ai în vedere că aceste profituri viitoare sunt incerte și depind de o serie de factori denumiți factori de risc. Instrumentele financiare sunt reprezentate de diverse forme de dețineri ce pot fi tranzacționate cu ușurință pe piața de capital, de exemplu: valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni etc.), titluri de stat, instrumente financiare derivate (contracte futures și options), unități de fond și produse structurate.

SFATURI PENTRU INVESTITORI:

  1. În cazul în care te decizi să investești în instrumente financiare, cheltuiește doar acele sume care nu îți sunt necesare plăților unor obligații pe termen scurt!
  2. Asigură-te că înțelegi oportunităţile de investiţii disponibile.
  3. Cântărește-ți deciziile pe care urmează să le iei, atât cât consideri că este necesar. În final, responsabilitatea pentru deciziile de investiţii luate îți aparţine în întregime.
  4. Nu te lăsa impresionat de profiturile promise.
  5. Fii în permanenţă atent la ce ți se oferă, mai ales în cazurile în care serviciile îți sunt oferite prin telefon, e-mail sau internet.
  6. Pentru a fi investitor rațional trebuie să fii bine informat!

Am vorbit împreună despre importanța diversificării, care ne ajută la diminuarea riscurilor. Dar cum să alegi acțiunile dorite în portofoliu?

În primul rând, este important ca un investitor să fie atent la toate sursele de informare disponibile. Mai ales că majoritatea sunt gratuite.

Prima sursă de inspirație o poți avea din publicații, în special cele ale bursei, acestea cuprinzând diferite anunțuri cu privire la performanțele financiare ale emitenților, publicând topuri de creșteri sau scăderi de prețuri. Astfel, îți poți forma o opinie cu privire la un posibil trend viitor, în baza unor performanțe anterioare. Tot aceleași surse de inspirație pot fi folosite și în cazul topurilor după gradul de lichiditate sau capitalizarea respectivei societăți. Acești indicatori sunt luați în calcul și în analiza specialiștilor. Pentru a-ți forma o opinie, poți observa și valoarea, volumul sau numărul tranzacțiilor, activitatea de tranzacționare fiind o sursă de inspirație. Este important pentru o investiție să poată fi lichidă, ceea ce înseamnă că în ultima perioadă acțiunile respective au fost tranzacționate și că, dacă vei cumpăra, vei avea cui să vinzi în cazul în care nu mai dorești acele dețineri. Nu în ultimul rând, din această sursă de inspirație poți observa topul emitenților în funcție de profiturile înregistrate. O rată de creștere a profitului se exprimă prin diferența de profit net a perioadei analizate și a perioadei anterioare, calculată procentual. Creșterea profitului unei societăți duce la creșterea prețului acțiunilor emise de respectiva societate și la o posibilă creștere a dividendelor plătite acționarilor, acțiunile devenind astfel mai atractive.

O altă sursă de inspirație o constituie raportările financiare ale societăților. Acestea sunt puse gratuit la dispoziția publicului, inclusiv pe pagina de internet a bursei. Din raportările financiare se pot calcula o serie de indicatori care te pot ajuta să observi dacă acțiunile sunt supraevaluate sau subevaluate (ca preț de tranzacționare) în raport cu situația reală a societății. O strategie este cea în care se cumpără o acțiune subevaluată pentru a fi păstrată până când aceasta ajunge la un preț apropiat de valoarea reală a societății. Astfel de indicatori sunt PER sau P/E (Price/Earnings Ratio – calculat ca raport între prețul unei acțiuni și profitul pe acțiune înregistrat de societate), EPS (Earnings per Share – calculat ca raport între profitul total pe o perioadă de un an și numărul total de acțiuni în circulație), P/BV (Price to Book Value – calculat ca raport între prețul de piață al acțiunilor și valoarea contabilă a acestora), P/CF (Price to Cash Flow – calculat ca raport între prețul de piață al acțiunilor și cash-flow-ul societății), P/S (Price to Sales – calculat ca raport între prețul unei acțiuni și cifra de afaceri a societății), capitalizarea, dividendul net acordat în anul anterior etc.

Recomandările analiștilor sau ale agenților de servicii de investiții financiare sunt surse de inspirație, dar aceste surse nu sunt neapărat gratuite. În acest caz, recomandarea este de a avea grijă ca respectivele persoane să fie surse de încredere, autorizate, profesioniste.

În orice caz, orice investitor, indiferent de cum a ales să investească, are responsabilitatea de a se informa continuu cu privire la deținerile sale.

Am vorbit împreună despre importanța diversificării, care ne ajută la diminuarea riscurilor. Dar cum să alegem acțiunile dorite de a fi incluse în portofoliu?

În primul rând, este important ca un investitor să fie atent la toate sursele de informare disponibile. Mai ales că majoritatea sunt gratuite.

Prima sursă de inspirație o putem avea din publicații, în special cele ale bursei, acestea cuprinzând diferite anunțuri cu privire la performanțele financiare ale emitenților, publicând topuri de creșteri sau scăderi de prețuri. Astfel, ne putem forma o opinie cu privire la un posibil trend viitor, în baza unor performanțe anterioare. Tot aceleași surse de inspirație pot fi folosite și în cazul topurilor după gradul de lichiditate sau capitalizarea respectivei societăți. Acești indicatori sunt luați în calcul și în analiza specialiștilor. Pentru a ne forma o opinie putem observa și valoarea, volumul sau numărul tranzacțiilor, activitatea de tranzacționare fiind o sursă de inspirație. Este important pentru o investiție să poată fi lichidă, ceea ce înseamnă că în ultima perioadă acțiunile respective au fost tranzacționate și că, dacă vom cumpăra, vom avea cui să vindem în cazul în care nu mai dorim acele dețineri. Nu în ultimul rând, din această sursă de inspirație putem observa topul emitenților în funcție de profiturile înregistrate. O rată de creștere a profitului se exprimă prin diferența de profit net a perioadei analizate și a perioadei anterioare, calculată procentual. Creșterea profitului unei societăți duce la creșterea prețului acțiunilor emise de respectiva societate și la o posibilă creștere a dividendelor plătite acționarilor, acțiunile devenind astfel mai atractive.

O altă sursă de inspirație o constituie raportările financiare ale societăților. Acestea sunt puse gratuit la dispoziția publicului, inclusiv pe pagina de internet a bursei. Din raportările financiare se pot calcula o serie de indicatori care ne pot ajuta să observăm dacă acțiunile sunt supraevaluate sau subevaluate (ca preț de tranzacționare) în raport cu situația reală a societății. O strategie este cea în care se cumpără o acțiune subevaluată pentru a fi păstrată până când aceasta ajunge la un preț apropiat de valoarea reală a societății. Astfel de indicatori sunt PER sau P/E (Price/Earnings Ratio, calculat ca raport între prețul unei acțiuni și profitul pe acțiune înregistrat de societate), EPS (Earnings per Share, calculat ca raport între profitul total pe o perioadă de un an și numărul total de acțiuni în circulație), P/BV (Price to Book Value, calculat ca raport între prețul de piață al acțiunilor și valoarea contabilă a acestora), P/CF (Price to Cash Flow, calculat ca raport între prețul de piață al acțiunilor și cash-flow-ul societății), P/S (Price to sales, calculat ca raport între prețul unei acțiuni și cifra de afaceri a societății), capitalizarea, dividendul net acordat în anul anterior etc.

Recomandările analiștilor sau ale agenților de servicii de investiții financiare sunt surse de inspirație, dar aceste surse nu sunt neapărat gratuite. În acest caz, recomandarea este de a avea grijă ca respectivele persoane să fie surse de încredere, autorizate, profesioniste.

În orice caz, orice investitor, indiferent de cum a ales să investească, are responsabilitatea de a se informa continuu cu privire la deținerile sale.

Acțiunile sunt titluri de capital emise de societățile comerciale. O acțiune reprezintă o parte din capitalul unei societăți, divizat în părţi egale. Persoanele care dețin acțiuni sunt numite acționari, iar veniturile obţinute din acțiuni poartă denumirea de dividende și reprezintă cota parte din profiturile care nu sunt reinvestite de societate, la care deţinătorul de acţiuni este îndreptăţit. În cazul în care sunt deținute acțiuni într-o societate, persoanele sunt îndreptățite și la o cotă parte din valoarea societății respective, în situația în care, aceasta face obiectul procedurii de lichidare. Acțiunile pot conferi sau nu drept de vot, ceea ce înseamnă că acționarul poate, sau nu, să dețină dreptul de a vota în cadrul adunării generale a acționarilor (AGA) sau cu privire la administrarea societății. Majoritatea acțiunilor tranzacționate în piața de capital au și drept de vot și sunt denumite acțiuni comune. Acțiunile care nu poartă cu ele și dreptul de vot se numesc acțiuni preferențiale.

Mai multe despre acțiuni și drepturile conferite de acestea poți găsi în Ghidul Micului Acționar.

Obligațiunile sunt titluri de creanță prin care emitentul autorizat se împrumută de la deținătorii de obligațiuni și este obligat să plătească periodic o dobândă (denumită cupon) și să ramburseze valoarea obligațiunii (numită principal) la o dată viitoare denumită scadență. Obligațiunea reprezintă, de fapt, un împrumut sub formă de titlu de valoare pentru suma aferentă valorii nominale a obligațiunii. Emitentul de obligațiuni este echivalentul debitorului, deținătorul de obligațiuni este echivalentul creditorului, iar cuponul reprezintă dobânda. În momentul în care sunt cumpărate obligațiuni, în fapt, împrumutați bani unui emitent care poate fi o autoritate publică sau o societate comercială. În contul acestui împrumut, emitentul va plăti o anumită rată a dobânzii pe întreaga durată de viaţă a obligaţiunii (până la scadență), iar la scadență se va returna și valoarea nominală a obligațiunii. Atât obligațiunile, cât și acțiunile sunt titluri transferabile, diferența dintre cele două fiind aceea că acționarii sunt deținători ai unei cote parte din societatea respectivă, iar deținătorii de obligațiuni sunt deținători ai unei cote părți din împrumuturile acordate unui emitent. Tipurile de obligațiuni prin care se poate acorda un împrumut pe piața de capital din România sunt: obligațiunile corporative, municipale și de stat.

  • Obligațiunile corporative sunt obligațiuni emise de societăți.
  • Obligațiunile municipale sunt titluri de creanță emise de autoritățile locale, regionale în scopul atragerii de fonduri cu utilitate publică.
  • Obligațiunile de stat sunt obligațiuni emise de statul Român, sau de alt stat.

Drepturile asociate acțiunilor (drepturi de alocare și drepturi de preferință).

  • Drepturile de preferință sunt instrumente financiare emise pe termen scurt (până la momentul subscrierii acțiunilor nou emise) care conferă acționarilor dreptul de a subscrie acţiuni nou emise, înainte ca respectivele acțiuni să fie oferite spre subscriere altor acționari sau unor părţi terțe. Drepturile de preferință sunt tranzacționate separat de acțiunile pe care acționarii au dreptul să le subscrie.
  • Drepturile de alocare sunt valori mobiliare negociabile emise pe termen scurt (până la momentul listării acțiunilor din oferta publică) și care atestă dreptul deținătorului de a primi acțiuni în momentul în care acțiunile societății sunt admise la tranzacţionare pe piața de capital.

Certificatele de depozit, având la bază acțiuni suport, sunt valori mobiliare care conferă deținătorului drepturi și obligații aferente acțiunilor suport în baza cărora au fost emise, precum și dreptul de a obține, prin conversie, acțiunile suport.

Titlurile de stat sunt instrumente financiare care atestă datoria publică, constituind împrumuturile statului pe diferite termene (scurt, mediu sau lung), în moneda națională sau în valută, fiind purtătoare sau nu de dobândă. Prin intermediul acestor instrumente financiare statul contractează un împrumut pentru finanțarea diferitelor proiecte proprii, a deficitului bugetului de stat, a datoriei publice, pentru susținerea balanței de plăți sau pentru consolidarea rezervei valutare.

 Unitățile de fond sunt instrumente financiare emise de organismele de plasament colectiv (OPC), la un preț stabilit în funcție de valoarea activului net al organismului respectiv.

Indicii bursieri sunt indicatori statistici care reflectă valoarea la un anumit moment și evoluţia în timp a pieţelor de acțiuni, precum şi a preţurilor acestora pe pieţele respective.

Instrumentele financiare derivate sunt contracte financiare a căror valoare este determinată de fluctuațiile valorii activului suport, care poate fi o acţiune, un indice bursier, rata dobânzii, rata de schimb etc. Aceste instrumente pot fi utilizate pentru a transfera sau prelua riscurile de evoluție a prețurilor activelor suport.

Instrumentele financiare derivate tranzacționate cel mai frecvent la diverse burse sunt contractele futures și options (opțiuni). Ambele sunt  contracte standardizate care se referă la cumpărarea sau vânzarea unui anumit activ suport, la o dată viitoare stabilită și la un preț negociat în momentul tranzacției. Data viitoare este denumită data livrării, data scadenței sau data decontării finale. Prețul prestabilit se numeste prețul futures. Prețul activului suport la data livrării se numește preț final de decontare. Un contract futures conferă deţinătorului obligația de a cumpăra sau vinde, în timp ce, în cazul opţiunii, deținătorul are dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra sau vinde. Altfel spus, deținătorul unei opțiuni poate exercita dreptul aferent contractului, în timp ce părțile implicate într-un contract futures sunt obligate să execute contractul la data decontării.

Produsele structurate sunt instrumente financiare hibrid de natura titlurilor de credit care au caracteristici specifice privind formarea prețului similare instrumentelor derivate, întrucât au la bază un activ suport, care poate fi un alt instrument financiar (de exemplu, acțiuni), un indice bursier sau valutar, o rată a dobânzii, o marfă ori combinații formate din acestea. La momentul emiterii, produsele structurate sunt însoțite de un prospect de bază, care definește principiile generale de funcționare și pot fi admise la tranzacționare pe piața bursieră reglementată. Produsele structurate pot avea o maturitate (un termen de existență) predeterminată sau nelimitată, iar prețul lor poate fi calculat oricând, pe baza prețului activului suport.

Emitenții produselor structurate pot fi instituții de credit, firme de investiții, precum și alte instituții financiare reglementate. Emitentul produselor structurate înlocuiește fluxurile de numerar obișnuite ale unei obligațiuni (de exemplu, cupoane și rambursare principal la scadență) cu fluxuri non-standard care sunt determinate (derivate) prin raportare la evoluția prețului sau valorii unui activ suport (de exemplu, indice, marfă). Produsele structurate pot avea caracteristici suplimentare celor aferente obligațiunilor obișnuite (efect de levier/leverage, protecție a capitalului investit), care modifică dinamica valorii produselor structurate comparativ cu activul suport.

SFATURI PENTRU INVESTITORI:

  1. Înainte de a încheia o tranzacție, citește cu atenţie contractul prezentat de societatea de servicii de investiţii financiare (SSIF), în special în cazul în care sunt implicate instrumente financiare complexe, de exemplu, instrumentele derivate și produsele structurate!
  2. Atât cunoașterea, cât și conștientizarea riscurilor te pot ajuta la stabilirea strategilor de investire potrivite profilului tău de risc.

Obiectivul fiecărui investitor este de a obține profit. Poți realiza acest lucru prin aplicarea unor strategii de tranzacționare, pentru obținerea unor randamente bune. Strategia de tranzacționare are în vedere nu doar simplul act de investire, adică o decizie referitoare la ce şi când să cumperi sau să vinzi, ci şi modalitatea în care faci aceste operațiuni cât mai eficient, în vederea acoperirii riscurilor, şi să obţii rezultate cât mai bune. Deciziile de investire nu trebuie luate la întâmplare fără a avea un raționament bazat pe evaluări și analize continue. Și nu în ultimul rând, atunci când adopți o strategie de investire, iei în considerare și profilul propriu de investitor – ce riscuri ești dispus să îți asumi, suma pe care ești dispus să o investești, perioada de timp în care aștepți rezultatele investiției tale. În funcție de toți acești factori, există mai multe tipuri de strategii de investire.

Ceea ce însă este recomandabil pentru un investitor începător este de a alege o strategie sau mai multe, de a le testa și de a le analiza rezultatele. Cu cât vei căpăta mai multă experiență, vei putea să identifici propriile strategii și metode de a aborda piața bursieră, astfel încât să profiți de beneficiile pe care ți le poate aduce aceasta. Cele mai simple strategii le ai mai jos. Însă nu uita, nu există un model universal valabil al succesului, doar atenția, pregătirea și experiența sunt cele care pot conduce la obținerea de rezultate bune!

  1. Diversificarea

Cea mai des des întâlnită strategie de tranzacționare, recomandabilă încă de la începutul vieții de investitor, este diversificarea, deoarece aceasta se adresează riscului ca tot portofoliu să scadă în același timp şi să fie înregistrate pierderi considerabile. În termini uzuali, această strategie se traduce prin – Nu pune toate ouăle în același coș! Diversificarea poate fi interpretată în mai multe feluri: fie diversifici tipul instrumentelor în care alegi să investești (acțiuni, obligațiuni, instrumente financiare derivate ș.a), fie alegi mai mulți emitenți de instrumente financiare din sectoare de activitate diferite (sector financiar, sector alimentar ș.a.), fie alegi instrumente financiare cotate pe diferite burse (piața la vedere, piața la termen). Oricum ai alege, trebuie să ai în vedere că o diversificare prea largă necesită să aloci mai mult timp pentru a urmări investițiile tale.

  1. Achiziționarea de acțiuni la prețuri diferite și vânzarea lor

Această strategie presupune ca într-o perioadă mai lungă de timp să cumperi acțiuni în vederea obținerii unui preț mediu de cumpărare cât mai bun. O astfel de abordare se realizează de regulă atunci când există un trend crescător al prețului, deoarece poți observa momentul când prețul acestora ajunge la un punct superior și poți avea o vânzare cu un randament pozitiv. Dacă prețul va scădea în timpul lanțului de cumpărări, se așteaptă revenirea acestuia pe trendul pozitiv. Dacă aplici strategia pe un trend descrescător, ai dilema ridicată de faptul că nu știi cât poate scădea prețul, ceea ce nu poate conduce la pierderi din ce în ce mai mari. În acest caz, poți aplica o strategie de tipul stop loss, care este dedicată minimizării pierderilor.

Mai atipică poate fi strategia de tipul take profit, în care vinzi un instrument financiar când prețul acestuia creşte. Justificarea adoptării acestei strategii este că nu ştii momentul în care creşterea se oprește și începe scăderea prețului. Te asiguri astfel că profitul urmărit se obține și continui prin a reinvesti în alte instrumente financiare cu potenţial de creştere în perioada următoare. Un moment în care se adoptă astfel de strategie este acela în care preţurile cresc mai greu decât scad şi, adoptând acest comportament strategic, protejezi profiturile obţinute.

Odată ce ai devenit investitor și dorești să tranzacționezi, ai la dispoziție o multitudine de tipuri de ordine pentru de a efectua o vânzare sau o cumpărare. Dorința de a tranzacționa se transpune într-un ordin pe care îl dai agentului de servicii de investiții financiare (ASIF).

La semnarea contractului de intermediere financiară, se va deschide un cont în numele tău; astfel, poţi începe să transmiţi ordine către intermediar pentru executarea de tranzacţii cu titluri. Poţi transmite ordine direct, la sediul societăţii de servicii de investiţii financiare (SSIF), prin telefon, fax sau internet. Ordinele transmise unui intermediar pot fi:

  • Ordine obișnuite
    • Limită (limit) – instrumentele financiare sunt tranzacţionabile în cadrul unor limite (maxime-minime) de preţ.
    • La piaţă (market) – ordinul va fi executat imediat la orice preţ din piaţă.
    • Without price – ordin transmis fără preț, dar executat la cel mai bun preţ oferit pe piaţă.
    • Cumpărare întreagă (take) – un ordin de cumpărare a întregului volum dintr-un anumit instrument financiar.
    • Vânzare întreagă (hit) – ordin de vânzare a întregului volum de instrumente financiare la cel mai bun preţ oferit pe piață.
    • Match – ordin transmis în scopul corelării cu un alt ordin existent pe piață (din punct de vedere al preţului, volumului, decontării etc.)
  • Ordine condiționate
    • Stop loss – ordin de vânzare/cumpărare activat în momentul în care cotaţia unui instrument financiar scade/creşte sub/peste un anumit nivel prestabilit.
    • Stop limit – ordin care se execută la un preţ prestabilit sau mai bun după ce se atinge un anumit preţ în piaţă.
    • Limită la piaţă (market if touched) – ordin executat în momentul în care este atinsă o anumită valoare de piață pre-stabilită.
    • Dacă piața ajunge la un nivel de preț (if touched) – ordin care declanşează vânzarea sau cumpărarea în cazul în care se atinge o anumită valoare de piață pre-stabilită.

O altă caracteristică importantă a unui ordin se referă la perioada în care acesta va rămâne în piaţă, în care poate fi executat. Un ordin poate fi valabil o singură zi, o anumită perioadă de timp (zi, săptămână, lună), o perioadă nelimitată de timp (good till canceled), sau va fi executat imediat (fill or kill):

  • La zi (day) – ordinul este valabil doar pe durata unei şedinţe de tranzacţionare.
  • Deschis (open) – ordinul este valabil pană la executare sau retragere, maximum 62 de zile calendaristice de la ultima actualizare a ordinului.
  • Valabil până la (good till date) – ordinul este valabil pană la o dată specificată (de formatul an-luna-zi), maximum 62 de zile de la ultima actualizare a ordinului.
  • FOK (fill or kill sau „Executare sau Anulare”) – introdus în vederea execuţiei imediate, dacă volumul integral al ordinului poate fi executat. Dacă nu este posibilă execuția integrală, ordinul respectiv este respins. Un astfel de ordin este permis doar în starea Deschisă.
  • IOC (immediate or cancel sau fill and kill sau „Executare si Anulare”) – este executat parțial, iar volumul rămas neexecutat va fi anulat prin ştergerea ordinului. Un astfel de ordin este permis doar în starea Deschisă.
  • datele de identificare ale SSIF, precum şi datele de contact necesare clienţilor pentru a comunica efectiv cu clienţii;
  • limbile în care clientul poate comunica cu respectiva societate sau în care poate primi documente ori alte informaţii;
  • modalităţile de comunicare ce urmează a fi folosite în relaţia dintre client şi societate, inclusiv, dacă este relevant, modalităţile de trimitere şi primire a ordinelor;
  • o declaraţie privind faptul că societatea a fost autorizată, precum şi denumirea şi adresa de contact a autorităţii competente care a emis autorizaţia;
  • în cazul în care societatea acţionează prin intermediul unui agent delegat, o declaraţie care să menţioneze acest fapt şi în care să fie specificat statul membru în care respectivul agent delegat este înregistrat;
  • natura, frecvenţa precum şi perioada aferentă rapoartelor referitoare la prestarea serviciilor prevăzute a fi efectuate de către SSIF către clienţi;
  • o descriere sumară a măsurilor luate pentru protejarea activelor clienţilor, inclusiv detalii sumare referitoare la orice sistem de compensare a investitorilor sau garantare a fondurilor depuse la care respectiva societate este parte, în virtutea desfăşurării activităţii sale într-un stat membru, în cazul în care SSIF deţine instrumente financiare sau fonduri ale clienţilor;
  • o descriere, ce poate fi făcută într-o formă sumară, a politicii privind conflictele de interese adoptată de către SSIF;
  • o notă cu privire la faptul că orice detalii suplimentare referitoare lapolitica privind conflictele de interese va fi pusă la dispoziţia clientului în orice moment la cererea acestuia pe un suport durabil sau prin intermediul unei pagini de internet;
  • serviciile de investiţii şi conexe autorizate;
  • instrumentele financiare şi strategiile de investiţii avute în vedere;
  • informaţii cu privire la caracteristicile principale ale fiecărui instrument financiar şi avertismente cu privire la riscurile asociate investiţiilor în respectivele instrumente financiare sau cu privire la anumite strategii de investiţii;
  • locurile (trading venues) unde sunt executate tranzacţiile (piaţa reglementată, ATS etc.);
  • comisioanele şi tarifele, taxele şi impozitele aferente procesului investițional;
  • informaţii cu privire la existenţa compartimentului de control intern, a reprezentantului acestuia şi a posibilităţii transmiterii eventualelor reclamaţii;
  • elementele minime necesare derulării tranzacţiilor cu instrumente financiare, inclusiv constituirea marjelor, fondurilor de garantare etc., dacă este cazul.

SSIF care deţine instrumentele financiare ale clientului sau fondurile clienţilor trebuie să transmită fiecărui client, cel puţin o dată pe an, pe un suport durabil, formularul de raportare privind activele clientului cu privire la instrumentele financiare sau fondurile aparţinând clientului, dacă astfel de informaţii nu au fost furnizate prin intermediul altei raportări.

Formularul de raportare privind activele clientului va include următoarele informaţii:

  • detalii cu privire la toate instrumentele financiare sau fondurile deţinute de SSIF pentru client la sfârşitul perioadei acoperite de formularul de raportare;
  • măsura în care orice instrumente financiare ale clientului sau fondurile clientului au făcut obiectul unor tranzacţii de finanţare a valorilor mobiliare;
  • cuantificarea oricărui beneficiu al clientului ca urmare a participării la orice tranzacţie de finanţare a valorilor mobiliare şi pe baza căreia beneficiul a crescut.
  • serviciile de investiţii financiare ce vor fi prestate şi tipul instrumentelor financiare ce vor fi tranzacţionate;
  • durata contractului, modul în care contractul poate fi reînnoit, modificat şi/sau reziliat;
  • drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi alţi termeni în care societatea va furniza clientului servicii de investiţii financiare. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului pot fi inserate prin referire la alte documente sau texte legale;
  • consimţământul expres al clientului pentru înregistrarea şi stocarea de către SSIF a instrucţiunilor/confirmărilor acestuia transmise telefonic, după caz. În cazul în care clientul nu este de acord cu înregistrarea şi stocarea, ordinele nu vor fi preluate telefonic;
  • declaraţia clientului prin care menţionează că înţelege termenii şi îşi asumă riscul ce decurge din tranzacţiile cu instrumente financiare;
  • orice alte clauze privind prestarea serviciilor de investiţii financiare convenite de părţi;
  • în cazul în care instrucţiunile/ confirmările clientului sunt transmise prin e-mail, consimţământul expres al acestuia privind transmiterea instrucţiunilor/ confirmărilor prin e-mail şi specificaţiile semnăturii electronice;
  • în cazul în care clientul mandatează SSIF să solicite şi să obţină extrasele de cont aferente tranzacţiilor executate, consimţământul expres al acestuia privind mandatul acordat SSIF de a solicita şi obţine extrasele de cont aferente tranzacţiilor executate;
  • regimul dobânzii aferente sumelor depuse de clienţi în conturile curente;
  • cursul de schimb valutar şi condiţiile în care clientul poate refuza acest curs;
  • posibilitatea clientului de a revoca unilateral mandatul dat unei SSIF în baza unui contract de administrare a portofoliului sau de a-şi retrage, parţial sau integral, în orice moment fondurile libere de sarcini, fără ca acest fapt să inducă plata unor despăgubiri. Clientul are obligaţia de a acoperi eventualele pierderi rezultate din tranzacţiile efectuate în contul său;
  • semnătura clientului, a persoanei autorizate din partea SSIF şi ştampila societăţii;
  • menţiunile prevăzute în documentul de prezentare, scris într-o formă uşor de înţeles, astfel încât investitorul să fie în măsură să înţeleagă natura şi riscurile serviciilor de investiţii şi serviciilor conexe, precum şi a specificităţii instrumentului financiar care este oferit şi, în consecinţă, să ia decizii investiţionale în cunoştinţă de cauză.

Clientul trebuie să primească de la intermediar (SSIF) rapoarte adecvate cu privire la serviciile furnizate. Aceste rapoarte vor include, acolo unde se aplică, costurile asociate tranzacţiilor şi serviciilor efectuate în numele clientului. Pentru a permite clienţilor să aprecieze în orice moment termenii unei tranzacţii pe care intenţionează să o desfăşoare şi să verifice, ulterior, condiţiile în care această tranzacţie a fost executată, SSIF va pune la dispoziţia clienţilor toate informaţiile afişate în sistem, cu privire la preţurile şi volumul de tranzacţionare aferente instrumentului financiar, subiect al tranzacţiei.

Informaţiile furnizate de SSIF vor conţine o descriere generală a naturii şi a riscurilor asociate instrumentelor financiare, luând în considerare, în special, categoria din care face parte clientul – client de retail sau client profesional. Descrierea trebuie să explice natura tipului de instrument financiar în cauză, precum şi riscurile specifice tipului de instrumente financiare într-un mod suficient de detaliat astfel încât să permită clientului să adopte o decizie investiţională în cunoştinţă de cauză. Descrierea riscului va include, în cazul în care este relevant pentru tipul de instrument financiar în cauză, pentru situaţia şi nivelul de înţelegere al clientului, următoarele elemente:

  • riscurile asociate respectivului tip de instrument financiar, inclusiv o explicaţie privind efectul de levier, precum şi asupra riscului de pierdere totală a investiţiei;
  • volatilitatea preţului unor asemenea instrumente financiare şi orice limitări ale pieţei relativ la aceste instrumente;
  • faptul că un investitor poate dobândi, ca urmare a tranzacţiilor cu asemenea instrumente financiare, angajamente financiare sau alte obligaţii suplimentare, inclusiv cele contingente, suplimentare faţă de costul dobândirii instrumentelor financiare;
  • orice cerinţă privind marje sau altă obligaţie similară, aplicabilă instrumentelor de acel tip.

SSIF are obligaţia completării unui formular de confirmare a executării ordinelor, pentru fiecare ordin de tranzacţionare, care trebuie să conțină cel puțin:

  • datele de identificare a SSIF care face raportarea;
  • denumirea clientului sau orice informaţii asemănătoare cu privire la acesta;
  • data tranzacţiei;
  • momentul tranzacţiei;
  • tipul ordinului;
  • identificarea locului de tranzacţionare;
  • identificarea instrumentului;
  • indicatorul cumpărare/vânzare;
  • natura ordinului, dacă este alta decât cumpărare/vânzare;
  • cantitatea;
  • preţul unitar;
  • preţul total;
  • suma totală a comisioanelor şi a cheltuielilor facturate şi, la cererea clientului de retail, o prezentare defalcată;
  • responsabilităţile clientului în ceea ce priveşte decontarea tranzacţiei, inclusiv data limită pentru plată sau livrare, precum şi informaţiile corespunzătoare cu privire la cont, în cazul în care aceste informaţii şi responsabilităţi nu au fost notificate anterior clientului;
  • în cazul în care contrapartea clientului a fost SSIF însăşi sau orice persoană din grupul acesteia ori un alt client al acesteia, menţionarea acestui fapt, cu excepţia situaţiei când ordinul a fost executat printr-un sistem de tranzacţionare care facilitează tranzacţionarea anonimă.

Orice activitate este supusă unor riscuri specifice. Așa este și cazul tranzacționării de instrumente financiare, indiferent de tipul lor, de țara de proveniență, de piață etc. Unele riscuri pot fi acoperite prin strategii de investiții, așa cum este diversificarea portofoliului. Altele pot fi evitate sau înlăturate, sau se pot transfera asupra altcuiva, dispus să preia acest risc.

Este important ca un investitor să cunoască toate aceste informații referitoare la risc și să fie atent la toate documentele care îi sunt prezentate. Trebuie să știi că riscurile mari nu garantează profituri mai mari.

Unele dintre riscuri sunt:

  • Riscul de inflaţie. Inflaţia înseamnă că vei avea nevoie de mai mulţi bani în viitor decât ai în prezent, pentru a cumpăra aceleaşi produse. Există posibilitatea ca valoarea activelor sau veniturilor să scadă pe măsura ce inflaţia erodează puterea de cumpărare a unei monede. Inflaţia cauzează scăderea valorii banilor cu un anumit procent, iar acest fenomen are loc indiferent dacă banii sunt investiţi sau nu.
  • Riscul valutar. Trebuie să iei întotdeauna în calcul riscul valutar. Valutele fluctuează în strânsă corelaţie. Atunci când investeşti, valoarea banilor poate scădea sau creşte, în funcţie de volatilitatea valutelor și de fluctuaţia normală a preţului acţiunilor. Acest risc este prezent în cazul în care faci investiţii la nivel internaţional.
  • Riscul de piață.Valoarea investiţiilor poate scădea în timp, pur și simplu datorită schimbărilor economice sau a altor evenimente care au impact asupra unor segmente semnificative de piață. Alocarea activelor și diversificarea investiţiilor pot oferi protecţie împotriva riscului de piaţă, deoarece tendinţa este ca segmentele de piaţă să înregistreze variaţii la momente diferite.
  • Riscul de lichiditate reprezintă riscul cauzat de dificultatea de a vinde la un anumit moment un anumit instrument financiar. Uneori, o investiţie trebuie vândută repede. Din păcate, o piaţă care nu este suficient de lichidă poate împiedica vânzarea sau limita suma de bani care poate fi obţinută din vânzarea activului. Anumite instrumente financiare au un nivel ridicat de lichiditate şi prezintă risc de lichiditate scăzut, în timp ce altele sunt nelichide şi prezintă risc de lichiditate ridicat. Acest risc se reflectă, de obicei, în fluctuaţii mari de preţ şi rezultă din situaţii în care investitorii interesaţi de tranzacționarea unui activ nu pot realiza tranzacţia, deoarece, nimeni nu doreşte să tranzacţioneze activul respectiv.
  • Riscul de faliment. Un alt risc ce poate fi întâlnit atunci când investeşti în instrumente financiare este acela ca una dintre entităţile autorizate de ASF (de exemplu, SSIF, SAI) să intre în procedura de faliment, făcând astfel posibilă pierderea sumelor investite. Pentru a reduce acest risc, ASF a autorizat şi a stabilit reguli și condiţii stricte pentru compensarea investitorilor prin Fondul de Compensare a Investitorilor (FCI).
  • Riscul de fraudă. S-ar putea să fii contactat de persoane care îţi promit profituri semnificative sau care îţi garantează anumite beneficii. Verifică ÎNTOTDEAUNA Registrul instrumentelor și investițiilor financiare pentru a vedea dacă societatea sau persoana respectivă este autorizată de ASF.
  • Riscul de contraparte. Reprezintă riscul ca cealaltă parte dintr-un contract sau într-o tranzacție să nu îşi îndeplinească obligaţiile contractuale. În general, riscul de contraparte poate fi redus prin implicarea în calitate de intermediar între cele două părţi a unei entităţi cu o situaţie financiară bună.
  • Riscul de suprasubscriere. În cazul în care o ofertă publică este supra-subscrisă (investitorii cumpără mai multe acţiuni decât cele disponibile), valoarea subscrierii tale se va reduce în consecinţă.
  • Riscul de subscriere parţială. În cazul în care o ofertă publică este subscrisă parțial (investitorii cumpără mai puţine acţiuni decât cele disponibile), există riscul ca respectiva ofertă să nu se încheie cu succes. În acest caz, îţi vei primi banii investiţi înapoi, după o anumită perioadă de timp menţionată în prospectul ofertei.
  • Riscul de delistare. Există şi riscul ca la un moment dat societatea în care ai investit să decidă să îşi retragă acţiunile de la tranzacţionare. Acest risc îţi poate afecta strategia de investiţii pe termen lung, datorită faptului că îţi limitează alternativele de tranzacţionare. Atunci când tu, în calitate de acţionar, ajungi să deţii controlul asupra a minimum 95% din acţiunile unei societăţi în urma derulării unei oferte publice de preluare voluntară, ai dreptul legal de a achiziţiona și restul de 5% din acțiuni, la un preț corect. Reține că atunci când ești acționar minoritar, trebuie să îţi vinzi acţiunile la cererea acţionarului care a derulat o astfel de ofertă şi cu astfel de rezultate (de exemplu, deţine cel puţin 95% din acţiunile emitentului). 

Analiza tehnică pe piaţa de capital este o interpretare a graficelor care arată evoluţia trecută a preţului instrumentelor financiare (trendul temporal al prețului), pentru a face o prognoză a unor posibile tendințe viitoare. Graficele cel mai des utilizate sunt:

Graficul linear (Line) fiind cel mai simplu grafic, are la bază doar un singur șir de date, de exemplu prețul de deschidere, de închidere ș.a. Cel mai des utilizat indicator este prețul zilnic de închidere al pieței pentru instrumental financiar analizat.

Graficul de bare (Stock) este un grafic care include mai multe informaţii importante de tranzacționare dintr-o perioadă, așa cum sunt preţul maxim al perioadei (în partea superioară a graficului), preţul minim al perioadei (în partea inferioară a graficului), preţul de deschidere (linie orizontală în partea stângă a graficului), prețul de închidere (linie orizontală în partea dreapta a graficului). Dacă în reprezentarea grafică se obține pentru perioada analizată o bară de creştere, atunci preţul de închidere este superior vizual preţului de deschidere.

Graficul tip lumânare (Candel stick) are la bază toate elementele importante ale unei analize tehnice, pentru o perioadă analizată: preţul de deschidere, preţul de închidere, prețul minim şi prețul maxim al zilei. Imaginea grafică a prețului este redată printr-un dreptunghi vertical colorat diferit în funcţie de tipul evoluţiei din perioada respectivă – un preț în creștere (prețul de închidere mai mare decât prețul de deschidere) este redat printr-un dreptunghi alb, un preț în scădere (prețul de închidere este mai mic decât cel de deschidere) este reprezentat printr-un dreptunghi negru.

Media mobilă (MAV) este un indicator de analiză care completează analiza grafică. MAV se calculează ca medie aritmetică a preţurilor de închidere ale perioadei analizate. Trebuie să știm că MAV devine din ce în ce mai relevant pe măsură ce se mărește perioada analizată (mai multe zile). Vizual, MAV se reprezintă prin două linii (medii) trasate pe grafic, o linie pentru evoluția pe termen lung şi cealaltă pentru evoluția pe termen scurt. Dacă liniile se intersectează, acest punct semnalizează o schimbare de trend. Dacă media pe termen scurt este sub media pe termen lung, atunci este considerat că există un semnal de vânzare, în situația inversă având un semnal de cumpărare.

Volumul (numărul de acţiuni care au fost tranzacţionate într-o anumită perioadă) poate fi reprezentat în graficul prețurilor sau complementar acestuia, putând să confirme evoluția prețurilor – cu cât volumul este mai mare, cu atât el confirmă evoluţia prețului. Dacă volumul este mic, atunci înseamnă că pot apărea schimbări de trend ale prețului.

Graficele pot utiliza perioade de timp diferite, în funcție de disponibilitatea datelor. Fiecare investitor poate alege graficul care i se pare cel mai relevant pentru formarea unei opinii. Graficele sunt un instrument pentru observarea unui comportament al pieței, oferind informații despre nivelul de volatilitate al pieței. Un simplu grafic nu este suficient pentru a forma o opinie  rațională de investire, aceasta fiind consolidată și prin alte analize și informații.

Analiza tehnică se poate utiliza pentru diferite tipuri de instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni, instrumentele financiare derivate etc.). Ea este un indicator primar al momentului în care se poate realiza o cumpărare sau o vânzare care să aducă profit. Dar această analiză nu surprinde starea financiară a emitentului și poate, deoarece se bazează pe date istorice, să ofere uneori semnale întârziate, indicând un trend după ce acesta s-a format.

 

Analiza fundamentală

Analiza fundamentală ia în calcul indicatorii economici ai societății emitente de acțiuni. Această analiză este destinată oferirii unei imagini de ansamblu a situației economice a societății. Ea se face pe baza rezultatelor financiare publicate periodic (pot fi regăsite pe pagina de internet a bursei).

Primul indicator ce necesită a fi observat este profitul. Profitul este rezultatul economic anual obţinut de o societate. Este util să se evalueze evoluția profitului pentru mai mulți ani pentru a observa o tendință și pentru a calcula rata de creştere a profitului în timp.

Cifra de afaceri reprezintă totalul vânzărilor realizate pe parcursul unui exerciţiu financiar și arată o tendință a afacerii (creștere, stagnare, scădere).

Capitalul propriu reprezintă totalul părților deținute de acționari dintr-o societate, exprimarea valorică a deținerii de acțiuni și baza dreptului acţionarilor asupra activelor societăţii, după ce s-au scăzut toate datoriile acesteia.

Capitalizarea societății se calculează prin înmulțirea numărului de acţiuni emise cu preţul acestora. Capitalizarea reprezintă valoarea pe care piaţa o dă unei societăți.

PER (Price Earnings Ratio, P/E) se calculează ca raport între preţul unei acţiuni şi câștigul net pe acţiune (EPS). PER semnifică perioada de timp (în ani) în care un investitor îşi recuperează investiţia făcută din dividendele viitoare, dacă societatea ar distribui tot profitul net pe dividende. Cu cât PER este mai mic, cu atât durata de recuperare a investiţiei este mai mică și acțiunile respective sunt mai atractive pentru investitori. Un PER cu o valoare sub 5 indică o acţiune puternic subevaluată, pentru o valoare între 5-10 este indicată o acţiune relativ subevaluată, o valoare între 10-15 indică o acţiune corect evaluată de piaţă, iar o valoare peste 20 arată o acţiune supraevaluată.

EPS (Earning per Share) sau câștigul net pe acțiune este calculat ca raport între profitul net al societății împărţit la numărul de acţiuni emise de aceasta. Rezultatul arată cât ar putea câştiga un investitor dacă ar fi decisă distribuirea integrală a profitului sub formă de dividende.

P/BV (Price to Book Value) se calculează ca raport între preţul unei acţiuni şi valoarea contabilă a acesteia.Valoarea contabila (BV) a unei acţiuni se calculează ca raport între capitalurile proprii şi numărul total de acţiuni emise de societate și arată valoarea activului net pe acţiune, respectiv suma pe care ar încasa-o un acţionar de pe urma valorificării activelor societăţii, după decontarea datoriilor către creditori. Indicatorul P/BV este un indicator al valorii capitalurilor societății așa cum investitorii din piață o consideră. Dacă P/BV are o valoare subunitară înseamnă că reprezintă o acţiune subevaluată, dacă are o valoare între 1-2 înseamnă că este o acţiune corect evaluată de piaţă, iar dacă valoarea sa este de peste 2 atunci avem o acţiune supraevaluată.

DIVY (Dividend Yield) este calculat ca raport între dividendul net şi preţul acţiunii. DIVY reprezintă câştigul procentual al unui investitor din dividend (randamentul dividendului).

Analiza fundamentală este o analiză mult mai complexă decât ceea ce este descris mai sus. Este important ca o astfel de analiză să ia în calcul mai mulți indicatori, pentru a obține o imagine cât mai complexă a unei societăți și a evoluției sale, atât din punct de vedere cantitativ (valoric), cât și din punct de vedere calitativ (de exemplu, obținerea de profit ca urmare a unui management solid).

Prin utilizarea analizei fundamentale se poate efectua o selecție a instrumentelor în care dorim să investim, deoarece ține cont de comportamente atât de piață, dar și specifice managementului societății. Cu toate acestea, analiza fundamental nu dă indicii referitoare la momentul optim de cumpărare sau vânzare. De aceea, ea trebuie folosită împreună cu analiza tehnică.

Preţul acţiunilor se formează în funcţie de cerere şi ofertă, iar preţul unei tranzacţii se realizează atunci când cererea întâlneşte oferta. Cererea este formată din cei care vor să cumpere acțiuni, iar oferta de cei care vor să vândă. Cu cât cererea este mai mare decât oferta, cu atât preţul va creşte. Dacă cererea este mai mică decât oferta, preţul va scădea.

Preţul unei acţiuni mai este influenţat şi de alți factori precum:

  • diferite evenimente în cadrul societății: schimbări ale conducerii, schimbări de acționariat modificarea capitalului social, contracte noi, investiții, producție, procese în instanță ș.a.
  • performanțele economice ale societății: modificarea vânzărilor sau realizarea profitului.
  • evenimente economice diverse care pot afecta societatea sau știri legate de piața în care societatea evoluează.
  • acordarea de dividende (în cazul anunțului referitor la acordarea de dividende, de regulă prețul are tendința de creștere până la data de înregistrare).
  • modificările legislative sau politice.
  • psihologia investitorilor, în acest caz un factor de influență fiind asimetria de informații care poate genera un comportament de un anumit tip.

Pentru a investi pe piața de capital din România trebuie contactat un intermediar (societate de servicii de invesții financiare – SSIF sau instituție de credit) sau o societate de administrare a invesțiilor (SAI). Societatea de servicii de investiţii financiare va cumpăra şi/sau va vinde instrumente financiare în numele și pe contul clientului. Societățile de administrare a investițiilor distribuie (vând) sau răscumpără de la investitori unități de fond.

Înainte de a alege un intermediar, trebuie verificat întotdeauna ca acesta să fie înscris în Registrul instrumentelor și investițiilor financiare, registru al ASF. Prin acest demers simplu, clientul se poate asigura de faptul că intermediarul pe care îl alege este autorizat să furnizeze pe teritoriul României serviciile de investitii financiare pe care le-ați solicitat.

Intermediarii sunt persoane juridice autorizate de ASF sau de autoritățile competente din alte state membre ale Uniunii Europene, cu scopul de a ajuta pe durata întregului proces investițional și de a încheia tranzacții pe contul clientului. În particular, SSIF-urile sunt autorizate să preia și să transmită ordine în numele investitorilor, să execute aceste ordine în contul investitorilor și să administreze portofolii de investiții în conformitate cu mandatele acordate de clienți pe bază discreționară.

Prin personalul specializat, SSIF-urile poate oferi consultanță pentru investiţii cu privire la instrumentele financiare și poate acorda, în anumite condiții, împrumuturi pentru a permite realizarea de tranzacţii cu instrumente financiare. Mai mult, personalul specializat trebuie să fie autorizat să desfăşoare aceste operaţiuni și este supravegheat în consecință de ASF.

În executarea ordinelor clienților, SSIF va lua toate măsurile necesare pentru a obține cele mai bune rezultate pentru client, luând în considerare prețul, costurile, durata de timp, oportunitatea executării și decontării, volumul, natura și orice alte elemente relevante în executarea ordinelor. Cu toate acestea, în momentul în care există un ordin clar de vânzare sau cumpărare din partea clientului, SSIF va executa acest ordin aşa cum a fost formulat.

Principiile de bază pe care societățile de servicii de investiţii financiare trebuie să le respecte în relația cu clientul sunt:

  • să acționeze în mod onest, corect şi profesional în concordanţă cu cele mai bune interese ale clientului, inclusiv prin asigurarea celei mai bune execuţii a ordinelor acestuia;
  • să ofere informații adecvate, cuprinzătoare, corecte, clare și care nu induc în eroare;
  • să ofere servicii care să țină cont de caracteristicile fiecărui investitor.

 SFATURI PENTRU INVESTITORI:

  1. Verifică întotdeauna Registrul instrumentelor și investițiilor financiare pentru a vedea toți intermediarii autorizați. Reține faptul că persoanele fizice și juridice care nu sunt incluse în Registrul instrumentelor și investițiilor financiare nu sunt autorizate și supravegheate de ASF și nu sunt obligate să respecte regulile de conduită în relația cu investitorii.
  2. Citește cu atenție contractul pe care îl veți semna cu intermediarul pentru care ai optat.
  3. Solicită intermediarului documentul care descrie instrumentele financiare. Citește cu atenție informațiile referitoare la riscurile aferente instrumentelor financiare în care dorești să investești.
  4. Verifică cu atenție informațiile și ofertele primite prin telefon sau prin poşta electronică.
  5. Persoanele care te contactează prin aceste mijloace de comunicare ar putea să nu îți dea informații corecte și complete și ar putea utiliza numele unei persoane sau societăți autorizate și înregistrate în Registrul instrumentelor și investițiilor financiare!

Indicatorii financiari sunt folosiți în analiza fundamentală pentru a observa valoarea unei societăți ale cărei acțiuni sunt listate la bursă. Ei se exprimă, de regulă, sub forma unui coeficient, arătând o comparație între două cantități. Este important însă să reținem că un indicator se calculează pentru performanțe trecute și nu reflectă promisiunile unei performanțe actuale sau viitoare.

Indicatorii de activitate (gestiune) măsoară eficiența unei societăți în activitatea zilnică:

  • Rotaţia activelor imobilizate este exprimată prin raportul dintre cifra de afaceri și activele imobilizate. Acest indicator exprimă numărul de rotații efectuate de activele imobilizate pentru realizarea cifrei de afaceri. Astfel, se poate evalua eficienţa managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de exploatarea acestora.
  • Rotaţia activelor circulante este exprimată prin raportul dintre cifra de afaceri și activele circulante. Acest indicator arată eficienţa cu care sunt folosite activele circulante ale unei societăți.
  • Rotaţia activului total este exprimată prin raportul dintre cifra de afaceri și activul total, măsurându-se astfel capacitatea de ansamblu a unei societăți de a genera venituri, cu un anumit nivel de active. Un raport scăzut poate indica ineficiență sau de intensitate relativă a capitalului activității respective.

Indicatorii de lichiditate se calculează în baza fluxurilor de numerar şi măsoară capacitatea unei societăți de a-şi îndeplini obligaţiile financiare pe termen scurt sau, cu alte cuvinte, lichiditatea arată cât de repede activele unei societăți pot fi convertite în numerar.

  • Lichiditatea curentă (current ratio) se calculeză ca raport între activele circulante (active estimate a fi  transformate în numerar în mai puţin de un an) și datoriile curente (datorii cu scadența mai mică de un an). Un raport mai mare indică un nivel mai ridicat de lichiditate, adică o capacitate mai mare de a îndeplini obligații pe termen scurt
  • Lichiditatea imediată (quick ratio) se calculeză ca raport între diferența dintre active circulante și stocuri, respectiv datoriile curente. Practic, acest indicator cuprinde raportul dintre activele curente cele mai lichide şi datoriile curente. Un raport mai mare indică un nivel mai ridicat de lichiditate.

Indicatorii de solvabilitate măsoară capacitatea unei societăți de a-şi îndeplini obligaţiile pe termen lung, furnizând informaţii privind cantitatea relativă de creanţe din structura capitalului unei societăți sau gradul de adecvare al câştigurilor şi fluxului de numerar pentru a acoperi cheltuielile cu dobânzile și alte cheltuieli fixe.

  • Rata de solvabilitate generală (debt-to-assets ratio) se calculează ca raport între datoriile totale și totalul activelor și măsoară procentajul din activele totale finanţat prin datorii. De regulă, o datorie mai mare presupune un risc financiar mai ridicat şi deci solvabilitate mai scăzută.
  • Gradul de îndatorare generală (debt-to-equity ratio) se calculează ca raport între datoriile totale și capitalurile proprii. Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, cu atât solvabilitatea este mai scăzută.

Indicatorii de profitabilitate măsoară capacitatea unei societăți de a genera profituri din capitalul investit, fiind o expresie a valorii titlurilor pe care le emite. De asemenea, acești indicatori reflectă cât de competitivă este o societate pe piaţă şi calitatea managementului său.

  • Marja profitului brut se exprimă prin raportul dintre profitul brut și cifra de afaceri, indicând procentul de venituri disponibile să acopere cheltuielile operaţionale şi alte cheltuieli. Dacă raportul este ridicat, atunci avem de-a face cu o combinaţie de preţ al produsului ridicat şi un cost de producţie mai scăzut.
  • Marja profitului operațional se exprimă prin raportul dintre EBIT și cifra de afaceri, astfel fiind măsurat procentul profitului operaţional din cifra de afaceri, ceea ce arată inclusiv capacitatea unei societăți de a genera valoare adăugată pentru acţionarii săi.
  • Rentabilitatea economică (ROA, return on assets) se calculează ca raport între profitul net și activele totală și exprimă randamentul obţinut pe baza activelor. Cu cât indicatorul are o valoare mai mare, cu atât mai mult profit este generat de un anumit nivel de active.
  • Rentabilitatea financiară (ROE, return on equity) se calculează ca raport între profitul net și capitalurile proprii, măsurând astfel randamentul obţinut de o societate pe baza capitalului propriu. O valoare mare a indicatorului înseamnă că o investiţie mică a acţionarilor a fost transformată într-un profit mare.

Există și o serie de alți indicatori des utilizați în analize. Astfel, excedentul brut din exploatare (EBE) este excedentul generat de activitățile de exploatare după plata cheltuielilor cu forţa de muncă. EBE poate fi calculat ca sumă a marjei comerciale, a producției, a veniturilor din subvenții de exploatare (inclusiv cele pentru salarii), din care se scad cheltuielile externe, cele de personal și cele generate de alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate. EBE este o sursă de autofinanţare şi de remunerare a creditorilor, a statului și a acționarilor.

EBIT (earnings before interest and taxes) este profitul înainte de plata dobânzilor şi impozitelor, fiind calculat ca sumă între profitul brut și cheltuiala cu dobânda.

EBITDA (earnings before interest, taxes, depreciation and amortization) este profitul înainte de dobânzi, impozite, depreciere (care se referă la imobilizări corporale) şi amortizare (care se referă la imobilizări necorporale). Acest indicator arată câți bani generează o societate din activitatea sa curentă, înainte de a-și plăti datoriile, taxele și amortizările, fiind o aproximare a cash flow-ului din operaţiuni. EBITDA se calculează ca sumă între profitul net, cheltuiala cu impozitul, cheltuiala cu dobânda și cheltuiala cu amortizarea.

Riscul reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi în urma investiţiilor făcute sau de a realiza profituri mai mici decât cele dorite sau estimate.

Randamentul este raportul dintre efectul obținut și efortul depus, sau, altfel spus, raportul dintre profitul net obţinut dintr-o investiţie și capitalul investit.

Profitul net este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare al activului, din care se scad toate costurile generate de tranzacţie.

Rentabilitatea se calculează ca diferenţă între preţul perioadei curente şi preţul perioadei precedente raportată la preţul perioadei precedente.

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui instrument financiar de a fi transformat în bani într-un interval de timp cât mai scurt fără a-şi diminua valoarea.

Nu uita, pentru a fi un investitor rațional este bine să investești în instrumente financiare pe care le cunoşti și le înțelegi. Dacă nu înţelegem în ce investim, riscul creşte.

În ultimii ani, oportunităţile de investire cuprind o gamă largă de instrumente financiare, aparţinând diferitelor sectoare şi pieţe financiare, pornind de la cele clasice de tipul acţiunilor, obligaţiunilor, operaţiunilor cu instrumente bancare sau ale pieţei valutare, până la cele mai sofisticate, cum sunt instrumentele financiare derivate, simple sau complexe. În astfel de condiţii, în care varietatea foarte largă de instrumente financiare disponibile investitorului asigură posibilităţi aproape nelimitate de valorificare a capitalurilor investiţionale, o analiză a raportului risc – rentabilitate asociat deciziei de investire se constituie ca fiind o necesitate, numai în urma unei astfel de analize fiind posibilă adoptarea unei decizii financiare raţionale.

Decizia de alocare a resurselor financiare şi optimizarea relaţiei risc-rentabilitate trebuie percepută în funcţie de caracteristicile proprii fiecărui investitor, în funcţie de piaţa şi sectorul financiar de referinţă şi, implicit, de instrumentele financiare selectate de acesta. Unul dintre citatele devenite celebre care ilustrează relaţia dintre riscul şi rentabilitatea deciziei financiare este dat în filmul Wall Street (1987, discursul lui Gordon Gekko): Cât înseamnă destul? Nu se pune problema cât înseamnă destul. Este o sumă zero, unii câştigă, unii pierd. Banii nu sunt pierduţi sau făcuţi, ei sunt pur şi simplu transferaţi de la unul la altul. Acoperirea riscului reflectă gradul de cunoaştere şi înţelegere a pieţei financiare, în ansamblul său. Aşteptările investitorilor, reprezentate de rentabilitatea dorită, pot fi îndeplinite printr-o gestiune eficientă a riscului.

Nu se poate vorbi despre o decizie financiară fără a analiza riscul aferent, neexistând în realitate investiţii fără risc.

În una dintre primele analize asupra riscului, realizată de Frank K. Knight (Risk, Uncertainty and Profit, 1921), riscul a fost definit ca fiind caracteristic acelei situaţii decizionale în care decidentul poate asocia o probabilitate matematică unei succesiuni de evenimente. Această definiţie a fost ulterior contestată, modificată, completată şi dezvoltată, întrucât era dificil de utilizat pentru determinarea gradului de risc asociat unei decizii financiare, datorită diferitelor interpretări date evoluţiei şirului de probabilităţi (evenimente) luate în considerare, interpretări ce pot fi subiective, în funcţie de percepţia individuală asupra riscului.

Shackle (1969) completează caracterul subiectiv al conceptului, punând accent pe măsura nivelului de înţelegere şi de protecţie a decidentului în relaţie cu o anumită problemă cu care se confruntă. Astfel, conceptul de risc primeşte de-a lungul timpului mai multe accepţiuni, fiindu-i atribuite diferite semnificaţii.

Conso (1985) defineşte riscul ca reprezentând incapacitatea unui decident de a se adapta la timp şi, la cel mai mic cost, la modificările de mediu, indicând ca principală cauză a riscului instabilitatea economică şi incapacitatea decidentului de a reacţiona la timp şi în mod optim (prin reducerea costurilor de tranzacţionare) la acestă situaţie.

Salter şi Weinhold (1979), folosind noţiuni din matematică şi statistică pentru definirea riscului, îl caracterizează ca fiind variabilitatea câştigurilor calculată ca dispersia abaterilor pozitive şi negative a veniturilor unei afaceri/investiţii, faţă de un nivel estimat, luându-se astfel în considerare oscilaţia profitului faţă de o medie şi făcând trimitere la teoria utilităţii aşteptate.

Abordarea riscului din această perspectivă a fost iniţiată de Morgenstern şi Neumann (1944), care, asociind riscului un şir de evenimente cu probabilităţi proprii, au explicat decizia de plasament nu prin profitul aşteptat, ci prin utilitatea pe care acesta îl oferă investitorilor.

În 1983, OECD sintetizează teoriile economice asupra riscului şi apreciază că riscul reprezintă posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă, punând accentul pe efectele negative pe care un eveniment, anticipat cu o anumită probabilitate, sau neprevăzut, le poate genera, afectând anumite aspecte ale activităţii economice.

Toate definiţiile asupra conceptului de risc existente în teoria economică corelează existenţa riscului cu existenţa unei posibilităţi de evoluţie nefavorabilă a rezultatului unei decizii financiare, a unei pierderi potenţiale. Riscul poate fi analizat în funcţie de gradul de incertitudine perceput de decident, datorat necunoaşterii cu privire la efectele generate în viitor de decizia adoptată în prezent. Ca atare, riscul poate fi definit prin cele trei componente principale: existenţa pierderii potenţiale, probabilitatea de apariţie a acestei pierderi şi expunerea decidentului la pierdere. Pierderea potenţială poate fi percepută fie prin prisma existenţei unor rezultate mai mici decât cele prognozate sau aşteptate (ce ar fi putut fi obţinute), fie a unor rezultate negative (considerate a fi pierderi efective), fie o pierdere de oportunităţi.

Trebuie reţinut că amplitudinea pierderii nu se substituie riscului, deşi este o dimensiune determinantă în abordarea acestuia. Probabilitatea de apariţie a unei pierderi este un indicator puternic în decizia de investire/dezinvestire, această probabilitate fiind asimilată riscului real în mod automat, deoarece a vorbi despre existenţa riscului presupune existenţa a cel puţin posibilităţii apariţiei a două evenimente viitoare ce pot influenţa decizia financiară.

Expunerea la pierdere a decidentului este o funcţie dependentă de decizia financiară adoptată, chiar dacă, la rândul său, aceasta duce la creşterea amplitudinii pierderii sau a probabilităţii de apariţie a unei pierderi, datorită altor factori, independenţi de decizia financiară, ce pot fi calificaţi ca situaţii neprevăzute. Existenţa unor astfel de situaţii induc riscului o componentă de hazard, ce se produce independent de voinţa decidentului şi de modul de percepere şi identificare a riscului, acesta fiind vulnerabil la o serie de variabile ale mediului în care se produce sau este posibil să se producă.

În concluzie, înţelegerea riscurilor reprezintă un factor esenţial care trebuie evaluat anterior realizării oricărei investiţii. În practică, exista trei tehnici fundamentale de gestiune a riscului.

Diversificarea sau construirea unor portofolii (diversificate, optime) face ca posibilităţile de acoperire a riscului să fie extrem de variate şi de numeroase, capacitatea portofoliului de a acoperi eficient riscul depinzând aproape exclusiv de capacitatea investitorului de a alege operaţiunile optime pentru construcţia şi menţinerea unui portofoliu eficient.

Operaţiunile de hedge sunt tot strategii de acoperire a riscului, dar au costuri mai ridicate decât cele realizate prin diversificare. În plus, pentru realizarea unui hedging perfect este necesară existenţa unei concurenţe perfecte, cu traderi de mărime mică şi un preţ neafectat de comportamentul investiţional, condiţii imposibil de atins în realitate.

Operaţiunile de asigurare pot fi reprezentate atât de contractele de asigurare, emise de societăţi de asigurare, dar pot fi interpretate şi prin prisma instrumentelor financiare derivate, utilizate pentru acoperirea riscului sistematic suportat de portofoliul agregat. În cazul unor operaţiuni, bine planificate, cu instrumente financiare derivate portofoliul investiţional poate fi asigurat împotriva pierderii, simultan fiind însă limitată şi mărimea câştigului posibil.